David Hume

David Hume (1711-1776), cel mai proeminent gânditor al Iluminismului Scoțian, a fost primul din istoria filosofiei care a încercat să stabilească o fundație empirică pentru "Știința Omului" prin introducerea "metodei experimentale de raționament în subiectele morale." Născut în Edinburgh într-o familie de comercianți, el și frații săi au fost crescuți doar de mama lor devotată după ce și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă. Încă din tinerețe, Hume a fost atras cu pasiune de studiul literaturii clasice, incluzând lucrări de Cicero, Seneca, Lucrețiu și Plutarh, și a studiat la Universitatea din Edinburgh. În 1734, s-a mutat în orașul La Fleche din Anjou, unde studiase Descartes, pentru a se concentra pe scris. Ulterior, s-a întors la Londra pentru a publica, la vârsta de 28 de ani, prima și cea mai mare lucrare filosofică a sa, "A Treatise of Human Nature" (1739-40). Noutatea ideilor sale a atras respingerea critică din partea contemporanilor săi, care l-au catalogat drept ateu și agnostic extrem. Acest lucru l-a determinat pe filosoful scoțian să rescrie lucrarea sub titlul "Enquiries concerning Human Understanding and concerning the Principles of Morals" (1748, 1751), unde a atenuat ascuțimea sceptică a unor concluzii din "Treatise," fără a abandona vreodată pozițiile fundamentale ale lucrării sale "tinerești." A continuat să publice "Essays Moral, Political, and Literary" (1741-52), "Four Dissertations," care includea "The Natural History of Religion" (1757), și cele șase volume ale "The History of Great Britain" (1754-1762). În 1763, a servit la Ambasada Britanică din Paris până în 1769, după care s-a întors în Scoția pentru a se retrage și a scrie "Dialogues Concerning Natural Religion" și "My Own Life," ambele publicate postum după moartea sa în 1776.