Îmi este frică că-mi pierd simțurile. Mirosul, atingerea... vor să mi le ia și pe acestea. Vor să mă îngroape aici, așa cum au îngropat mințile lor inutile.

„Camille Claudel este una dintre puținele martire celebre ale bestialității lumii masculine - probabil cea mai emblematică a vremii sale. În epoca ei nu mai existau flăcările Inquiziției - totuși, persecuția împotriva femeilor și stigmatizarea femininului floriceau, evident (și, pe niveluri diferite, încă mai floricează). Camille Claudel a dorit să fie dramatic liberă și a ajuns tragic în suspensie: nu a fost recunoscută ca artistă de către colegii săi, nu a fost iubită ca femeie de către iubitul ei, nu a fost considerată parteneră de către soțul ei, nu a fost luată în seamă ca om de către societatea care a închis-o în azilele de nebuni până la sfârșitul vieții sale.

Și-a oferit trupul, talentul, dragostea, rodul pântecelui său lumii masculine - iar lumea masculină a distrus-o, pedepsind-o exemplificativ pentru că a revendicat puțină mai multă umanitate decât era dispusă să-i recunoască această lume”.

Thanasis Triaridis (din prefata ediției)