Elevul și prietenul marelui filozof metafizic al Școlii Eleatice, Parmenides, Zenon din Elea (495 î.Hr. - 435 î.Hr.), este în mod deosebit un filozof dialectic cu domeniul de activitate în problemele spațiului, timpului, mișcării și existenței.

Zenon își susținea pozițiile cu ajutorul logicii formale, neglijând datele experienței. Cu argumentele sale logice, îndrepta interlocutorul său spre o pânză de contradicții. Metodologia lui Zenon începea cu verificarea poziției adversarilor săi și continua cu ajutorul modului analitic al profesorului său, Parmenides, răsturnând opiniile lor printr-o reducție la infinit.

Reducția la infinit a făcut ca Zenon să devină faimos cu Paradoxurile sale, cu care dorea să arate că Ființa este unitate și stat, în timp ce Non-ființa este mulțime și mișcare. Ființa, absența mișcării, este fundamentată prin patru argumente (Paradoxuri). Nucleul acestor patru Paradoxuri este extinderea adunării obișnuite a unui număr finit de termeni adunați la un număr infinit, conform regulilor care se aplică numărului finit.

[Fragment din textul prefaței]