Pentru a simți tragicitatea Rozitei, trebuie să fi experimentat speranța așteptării zadarnice și absurde a trădării (sper să fiți puțini). Este ca o primă înflorire și în același timp o floare uscată de iarnă grea. Un zâmbet înghețat însoțit de două ochi flămânzi. Cu toate acestea, anii iluziei par dulci în fața loviturii de acceptare a sfârșitului.