În februarie 1875, în timp ce trăia în Londra, Marx află cu mare surprindere că în zilele de 14 și 15 ale acelei luni, 73 de reprezentanți ai „Uniunii Generale a Muncitorilor”, care susțineau viziunile lui Lassalle -viziuni cu care se contrazisese de mai multe ori- și 56 de reprezentanți ai „Partidului Social Democrat al Muncitorilor”, cu viziuni foarte apropiate de cele ale lui Marx, s-au întâlnit în micuța localitate Gotha, pentru a elabora împreună un program și a pregăti fuziunea celor două partide într-unul, în „Partidul Muncitoresc German”.

Marx, gândindu-se că toți îl vor acuza că a fost de acord cu un program atât de opus viziunilor sale, devine furios. Istoria peripețiilor „Criticii Programului de la Gotha” este impresionantă: conducerea Partidului Social Democrat a interzis publicarea acesteia în publicația oficială a partidului, în ciuda eforturilor lui Engels, sub pretextul că un astfel de lucru „ar afecta unitatea cu tovarășii care susțin viziunile lui Lassalle”.

Critica a fost publicată după 13 ani întregi, după negocieri insistențe ale lui Engels cu această aceeași conducere. Timp de 13 ani, milioanele de comuniști din întreaga Europă au ignorat că Marx era în dezacord cu politica Partidului Muncitoresc German! Și care era această politică? Abandonarea treptată a noțiunii de societate civilă pentru o auto-administrare democratică generalizată cu reprezentanți revocabili și cu scopul final de a demonta birocrația și statul.

De aici înainte, toate luptele s-au orientat pur și simplu către un „stat social” mai bun. Este caracteristic că Marx își încheie critica cu cuvintele impresionante: „Dixi et salvavi animam meam” (am văzut și mi-am salvat sufletul). Câțiva ani mai târziu, Engels, într-o scrisoare adresată lui Bebel, explica că „Marx dorea să arate prin aceste cuvinte că nu spera să convingă conducerea noului partid să-și schimbe programul, ci pur și simplu voia să fie împăcat cu conștiința sa”.