Lacan a fost o reamintire a ceva fundamental. El a examinat natura umană și condiția umană în raport cu orice parametri definiti îngust și a susținut ignoranța de sine, care nu există ca o constituție, ca o sumă de atitudini care se învârt în jurul unui nucleu, ci, mai degrabă, ca o zonă de frontieră: nu este o entitate stabilă, recognoscibilă, ci un câmp deschis de forțe externe, identificări false și autoînșelări, este o fuzionare a interiorului și exteriorului, un colaj, o colecție de viziuni parțiale.

Pentru Lacan, există o inadecvare fundamentală-internă și integrală-o insuficiență biologică, o lipsă de ființă, o lipsă de autonomie ontologică, o incertitudine ontologică pe care se bazează suferința și care marchează tragedia ultimă a condiției umane. Deoarece cineva nu are ființă înnăscută și vrea să eradicheze această pierdere, se identifică cu persoane și imagini, în timp ce ego-ul este această internalizare a altorității. Recunoașterea sa consecventă că dorința umană depășește ființa îl face tragic.

[Απόσπασμα από κείμενο του εκδότη]