Bizanțul este o lume plină de zgomot, mișcare, minuni, mistere, cântece, sărbători, bogății, bătălii, povești. O lume plină de culori. Roșu, ca purpura împăraților săi. Aur, ca fundalurile mozaicurilor din bisericile sale. Negru, ca veșmintele călugărilor săi. Alb, ca ținuturile necunoscute de dincolo de granițele sale. Albastru, ca marea sa și rochiile doamnelor sale nobile. Verde, ca recoltele din câmpiile sale vaste de primăvară. Dar nu numai. Bizanțul NU are doar șase culori. Negrul poate nici măcar să nu fie o culoare. Totuși, are propriile sale povești cu cele mai înfricoșătoare și aventuroase culori. Negre sunt poveștile nopții și poveștile fricii și poveștile misterului. Ale sale sunt ghicitorile nerezolvate și numele nedrepte. Negrul este ceea ce dă putere și viață tuturor celorlalte culori. Negrul interzice. Comandă strict. Impune. Restricționează. Negrul închide. Și eliberează. Pentru că negrul este culoarea necunoscutului și a străinului și a ascunsului. Culoarea neașteptatului. Culoarea greutății și culoarea sclaviei. Culoarea literelor pe hârtie albă. Culoarea care scrie, care face desene. Singura culoare care are o voce. Și vorbește. Negrul, care poate nu este o culoare, este cu siguranță liderul culorilor.