Akis Panou mărturisește: `Hai să mergem într-o seară din '58 cu Moukakos și Kolokotronis să-l ascultăm pe Kazantzidis la 'Asteria', în Kokkinia. Era plin magazinul. Ne pun să stăm pe niște lăzi. Cântă Stelios: `Dar nimeni nu-mi e vinovat pentru starea mea / trebuie să-mi sparg capul`. Și atunci, se ridică cineva, sparge un pahar și și-l înfige în frunte! Ne înghețăm cu toții. Îl iau pe el plin de sânge. Și în timp ce îl trag spre ieșire, iar Stelios continuă să cânte, se întoarce și-i strigă: `Salvează-te, Stelara!`

Înțelegi? Deci, spun: Dacă Stelios pleacă din Kokkinia și începe să cânte pe drum pentru a ajunge la Atena, cu oamenii pe care îi va aduna pe drum nu face revoluție? Dar nu mă opresc aici. Ani și ani îl urmăresc. Și văd că majoritatea cântecelor lui sunt groaznice. Și totuși, cu aceste cântece proaste mă face să-l ascult. Cum reușește să mă facă să ascult doar pe el? Are o voce mare? Există și alte voci care poate ar putea ajunge la acest nivel.

Cântă despre muncitori și străinătate? Dar, și alții o fac. Ce se întâmplă, deci? Se întâmplă că există o măreție. Capacitatea unui om de a desprinde din experiența lui sufletul din melodie și de a mi-l da. Chiar și în cântece nesemnificative. Și fără ca asta să devină vreodată tehnic. Dacă aceste cântece pe care le-a cântat Kazantzidis, cele proaste, le-ar fi cântat alții, nici măcar mama lor nu i-ar fi cunoscut.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]