Expresia „tehnici de terapie familială” ridică probleme. Evocă imagini cu oameni care manipulează alte persoane. Se întrezăresc fantomele spălării creierului sau controlului în scopul puterii personale. Îngrijorarea etică este pe deplin justificată. În plus, tehnica în sine nu garantează eficacitatea. Dacă terapeutul se concentrează exclusiv pe tehnică, rămânând un maestru al acesteia, contactul său cu pacienții va fi obiectiv, detașat și clar, dar și superficial, manipulativ în scopul puterii personale și, în final, nu foarte eficient. Prin urmare, formarea în terapia familială ar trebui să fie o metodă de predare a tehnicilor cu scopul final de a le stăpâni și apoi de a le uita. Terapeutul trebuie să fie un „doctor”: o ființă umană care își dorește să se ocupe terapeutic de alte ființe umane, cu domenii și probleme care le provoacă durere, respectând în același timp profund valorile lor, punctele lor forte și preferințele estetice. Scopul, cu alte cuvinte, este de a transcende tehnica. Doar o persoană care a stăpânit tehnica și a reușit apoi să o uite poate deveni un terapeut eficient.