Pedepsea, ca metodă de disciplinare, așa cum este impusă de sistemul educațional actual, provine dintr-o gândire juridică și nu pune capăt comportamentului infracțional, nici măcar nu îl reduce.

Aversiunea sistemului față de autori și sentimentele de nemulțumire ale celor pedepsiți nu contribuie la schimbarea stilului de viață al infractorilor. Răzbunarea nu oprește violența și infracționalitatea; dimpotrivă, doar iertarea și capacitatea autorilor de a-și recunoaște faptele, de a exprima regret și de a repara daunele opresc aceste fenomene.

De fapt, ceea ce pare a lipsi din abordările moderne de combatere a bullying-ului școlar este înclinarea spre nevoile inițiale ale agresorului și concentrarea pe stările mentale interne pe care le experimentează.

În timp ce îi tratăm ca „infractori”, „autoare” și „agresori”, care trebuie să fie disciplinați și pedepsiți, nu reușim să îi vedem ca elevi care trec prin propriile lor neliniști personale, au propriile lor nevoi și, mai ales, nevoia de a aparține cuiva și de a fi observate de cineva.

Contestația internațională cu privire la eficacitatea practicilor utilizate ca mijloace de disciplinare în educație a creat necesitatea găsirii altor soluții, care să îmbunătățească clima din clasă și colaborarea elevilor în comunitatea școlară.

Această capacitate este exact ceea ce oferă cele două programe, de „justiție restaurativă” și „practica iertării”. Ele propun forme alternative de tratament pentru infractori și crearea unui climat școlar bazat pe empatie și iertare, și nu pe pedeapsă și răzbunare.