Poezia acționează ca un copil care se joacă. Creează o lume fantastică pe care o ia în serios, adică o îmbogățește cu multă energie psihică, distingând-o în același timp clar de realitate. Dar această lipsă de realitate din lumea poetului naște consecințe importante pentru tehnica artei (. . .)

Adultul își amintește cu câtă seriozitate se dedica jocurilor sale de copil și acum compară ocupările sale aparent serioase cu aceste jocuri de copil: el se eliberează astfel de greul jug al vieții și ajunge la o plăcere superioară; la umor.

Astfel, constatăm că pe măsură ce vârsta înaintă, omul încetează să se joace, renunțând aparent la plăcerea pe care o găsea în joc. Dar cel care cunoaște bine viața psihică a omului își dă seama că nu există lucru mai greu pentru un om decât să renunțe la o plăcere pe care a experimentat-o.

Adevărul este că nu știm să renunțăm la nimic, ci știm doar să schimbăm ceva pentru altceva.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]