Edție compilată a poemelor lui Titus Patriciu, volumul I, 1943-1959.
VERSURI, 2
Versuri care strigă, versuri care se ridică ca niște baionete, versuri care amenință ordinea stabilită și, în interiorul celor puțini pași, fac sau răstoarnă revoluția, inutile, false, lăudărețe, pentru că niciun vers astăzi nu răstoarnă regimuri, niciun vers nu mobilizează masele. (Ce mase? Între noi acum – cine se gândește la mase? Poate prea multă o eliberare individuală, dacă nu cumva o evidențiere.) De aceea nici eu nu mai scriu pentru a oferi puști de hârtie, arme din cuvinte larmuritoare și goale. Doar o margine a adevărului să ridic, să arunc puțin lumină asupra vieții noastre falsificate. Cât pot, și cât voi putea.
Augusta 1957 ❧
„Totuși, mai mult decât anii de luptă ai rezistenței din ocupație, condițiile exilului definesc moralitatea personală a lui Patriciu. Izolare, mizerie, degradare fizică, dorință erotică și reminiscență, lethargia minții devin dramatizate cu o frecvență crescândă în perioada, în principal, a „Uceniciei”. Un rezultat al acestui tipar de condiții este antropologia supraviețuirii cu toate sindroamele ei degenerative: reintegrarea celor excluși în viața publică este subminată, din interior, de fantomele prietenilor morți și de amintirile unei camaraderii care s-a dezmembrat definitiv.
Dar subiectul care se intensifică odată cu trecerea timpului și în Patriciu este exercițiul și funcția poeziei în spațiul politic și de partid: limitele eficienței sale, escapadele ei reconfortante, dramele ei selective față de evenimentele comune.” D. N. Maronitis, Poetica și etica politică, 1976
