Volumul prezintă ideea bizantină așa cum a fost percepută și exprimată de către doi gânditori de frunte în gândirea istorică și filosofică a Rusiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aici se reunesc două eseuri extrem de relevante: Bizantinismul și slavi (1875) de Constantin Leontiev și Bizantinismul și Rusia (1896) de Vladimir Soloviev.

Acesti autori nu sunt cei mai tipici, dar rămân fără îndoială cei mai interesanți reprezentanți ai slavofililor și respectiv ai pro-vesticilor. Este vorba despre cele două curente principale de gândire spirituală ale acelei perioade, care au coexistat într-o unitate nedivizată, dar și într-o confruntare între ele.

Între timp, așa cum spunea și Aleksandr Hercen, putea fi adevărat că priveau – precum Ianus sau zmeul cu două capete – în direcții opuse, totuși aveau cu toții o inima care bătea. Confruntarea dintre slavofili și intelectualii pro-vestici conturează, într-un mod estetic și emoțional cel puțin, întreaga traiectorie culturală și politică a Rusiei până în zilele noastre.

Bizanțul, fie iubit, fie urât, a jucat un rol decisiv în formarea Rusiei, de la nașterea sa până la momentul în care s-a transformat într-o superputere imperială, un factor geopolitic crucial.