Funcția și domeniul vorbirii și al limbajului în psihanaliză este textul de deschidere al lacanianismului. Cu acesta, Lacan a devenit Lacan. Până la moartea sa, a continuat să spună: „Sunt în primul rând cel care a pronunțat Discursul de la Roma”.

Cum poate fi caracterizată încercarea lui Lacan în acest text? Vizează temeliile psihanalizei. Nu face o polemică parțială asupra unui punct sau altuia din clinică. Pune sub semnul întrebării chiar noțiunea de ceea ce acționează în psihanaliză și, simultan, chiar temeliile acesteia.

Oferă o nouă definiție a inconștientului și o nouă teorie pentru terapia psihanalitică. Plecând de la această contestare a temeliilor psihanalizei, își justifică stilul, pe care îl caracterizează „ironic”. De ce spune stil ironic? O oppose cu stilul dogmatic, care este tocmai stilul care nu pune sub semnul întrebării temeliile.

Este cu siguranță o referință la ironia lui Socrate, adică o ironie profund dialectică, care constă în a evidenția contradicțiile în care cade interlocutorul. Aceasta este metoda lui Lacan în acest text, care este constant combativ și arată că nu reușim să justificăm diferitele fațete ale operei lui Freud dacă nu luăm ca bază funcțiile vorbirii.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]