Un autoportret timpuriu și priceput al unui mare artist: un tânăr pozează oarecum speriat, privind în oglindă (stânga). Artistul pare că a devenit parte din această natură moartă. Lumina cade doar pe spatele și gâtul său. Fața lui se află în umbră. Pare să ezite să o arate privitorului, sau chiar și lui însuși.
Pictura emană un sentiment de îndoială și scepticism: este, oare, pictura adevărata mea vocație? Voi reuși? Și ce se va întâmpla cu trupul meu? De ce, oare, am picioare atât de atrofiate și deformate, și o față care devine tot mai urâtă, cu buze groase și roșii și un bărbie slabă, pe care abia începe să crească o barbă care, în sfârșit, o acoperă oarecum?
Omul care pare că pune aceste întrebări se afla la pragul unei cariere unice, care îl va consacra ca unul dintre cei mai importanți artiști ai timpului său. Numele lui era Henri de Toulouse-Lautrec. Când a pictat tabloul, avea aproximativ 16 ani, pregătit să facă saltul cel mare spre lumea plină de distracții și plăceri a vieții pariziene.
