Titlul Lex orandi provine din vechiul proverb latin: „Lex orandi lex est credendi” („Regula rugăciunii este regula credinței”).

Conținutul și axa acestei cărți, așa cum sugerează și subtitlul, sunt „teologia liturgică” și „renașterea liturgică”. Faptul că acest axioma a fost uitat sau sacrificat în fața inovațiilor liturgice și academice reprezintă pentru mulți una dintre cauzele crizei prelungite a civilizației occidentale și dezvăluie, într-un mod neașteptat, semnificația și importanța cultului în istorie.

„Teologia liturgică”, un domeniu relativ nou al teologiei, nu reprezintă o evoluție sau o expresie mai recentă a „Liturgicii” clasice, ci baza teoretică centrală a teologiei, pe baza căreia toate ramurile tradiționale își dobândesc adevăratul sens.

Conținutul său nu este cum se desfășoară acțiunea liturgică, ci ce este evenimentul liturgic. De aceea, punctul de referință și principala cerință a teologiei liturgice este renașterea liturgică, adică, readucerea comunității care se închină la substanța sa euharistică și ecleziologică.

Cererea renașterii liturgice este ca cultul comun și, în principal, Sfânta Euharistie, să exprime autentic ființa Bisericii. Cu alte cuvinte, aceasta să devină din nou trupul lui Hristos, poporul lui Dumnezeu, comuniunea Duhului Sfânt.