Am cunoscut-o pe Marigoula Mastroleon în Chios - exilată ca și mine - în august 1948. Paturile noastre au nimerit să fie unul lângă altul, când ne-au adunat în magaziile pentru noi, cei o sută periculoși, cum ne spuneau.

Câte am învățat cu adevărat de la Marigoula despre viața ei în Hatzikiriakio. Despre oamenii din cartier, despre refugiații din Catastrofa din Asia Mică, despre muzica rebetiko pe care o asculta de mică și multe altele. Marigoula era un tip vesel, foarte activă, cu o voce puternică și mereu plină de energie.

De unde găsea curajul să ridice tabăra cu glumele ei, cu satira vieții din tabără, cu glumele, zicătorile și vrăjile, până și cu dansurile din Dodecanes care le dansa minunat? Acelă care era despărțită de ai ei și care nu primise niciodată niciun pachet mic de la vreun rudă sau de la un prieten - pachetul era pe atunci ceea ce ne conecta cu cei dragi, oferindu-ne căldura care ne lipsise atât de mult.

[...](din Nota lui Elli Nicolaidi)