În "Richard al II-lea" izbucnește acel păcat inițial care va deveni motiv pentru nenorociri istorice și mari. Timp de un întreg secol, națiunea engleză va fi tulburată de spasme subterane, întreaga acea serie de conflicte care se termină și se culminează în Războiul celor două roze.

Acel "păcat strămoșesc" este căderea și moartea violentă a regelui Richard al II-lea. Nu era, desigur, un monarh ideal Richard. Avea un caracter nobil, dar slab, și, în timp ce se afla la apogeul său, poseda acea ciudățenie a oamenilor care nu au avut contact real cu realitatea, iar calea lor s-a dovedit a fi o călătorie fericită.

Cu o artă excelentă, marele Poet acumulează în actul al treilea loviturile care vor trezi treptat conștiința tânărului rege și o vor lumina ca fulgerul cu lumina sa rece și dramatică. Acestea sunt momentele în care toți din jurul lui îl părăsesc, îl trădează.

De acolo înainte, calea sa va deveni aspră, în pantă, dificilă, un drum al martiriului, o cucerire treptată și corrosivă a cunoștinței amare, supreme pentru om. Acum zdrobit, căzut, se va dovedi un rege adevărat. Își va fi completat ciclul unei ucenicii sângeroase, având ca apogeu necesar, purificator, înălțarea morții.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]