În mijlocul secolului al VI-lea, împăratul bizantin conducea un imperiu puternic care se întindea pe teritorii din Europa, Asia și Africa de Nord. În decurs de o sută de ani, acest imperiu puternic a pierdut jumătate din posesiunile sale.

Două secole mai târziu, Imperiul Bizantin a revenit cu putere în prim-plan ca forță dominantă în Mediterana de Est și pe peninsula Balcanică, a cărei bogăție mitică atrăgea în armatele sale mercenari vikingi și războinici nomazi din stepele Asiei Centrale. Doar apariția acestor trupe pe câmpul de luptă provoca uimire și panică și făcea ca dușmanii să se retragă imediat și să inițieze negocieri.

Imperiul Bizantin rămâne pentru cititorul mediu de astăzi enigmatic, dacă nu din alt motiv, cel puțin datorită schimbărilor dramatice în soarta sa politică și sfârșitului său romantic, în 1453, când ultimul împărat, Constantin Paleologul, a fost ucis la zidurile sale într-o bătălie, până la capăt, cu forțele de elită otomane ale ienicerilor care au invadat Constantinopola asediată, un oraș care, în cei o mie de ani de istorie, nu fusese niciodată cucerit printr-un atac direct.