Două dintre cele mai mari minți ale culturii occidentale, Friedrich Nietzsche și Socrate al lui Platon, se întâlnesc într-o lucrare filosofică care examinează o serie de concepte cheie pentru gândirea socratică, având ca ax interpretarea lor din perspectiva gândirii nietzscheene.
În prima parte, cercetătorul urmărește fundamentele literare ale referinței lui Nietzsche la cazul lui Socrate, pornind de la lucrările platonice Simpozion, Phaidros, Phaidonn, Gorgias, Politicos, Menon, Ion și versiunile filosofului grec antic care ne-au fost transmise de Lucian (Despre dans) și Diogene Laertios (Viețile filosofilor). În acest context, se examinează utopia ca participarea simultană a lui Socrate atât la discursul filosofic rațional, cât și la cel erotic, și relația acesteia, pe de o parte, cu arta și estetica, și pe de altă parte, cu dansul și corpul.
În a doua parte, pornind de la încercarea unei autocritici pe care Nietzsche a adăugat-o la Nașterea tragediei în 1886, cercetătorul dezvăluie contradicțiile care se află în gândirea timpurie a filosofului german (1872/4), iluminând acest auto-reflecție din perspectiva conceptelor care predomină în lucrările sale ulterioare (ex. masca, peregrinarea, marele scepticism, perspectivism etc.).
Pe parcursul acestei analize, sunt prezentate considerațiile unor cercetători importanți, cum ar fi Heidegger, Deleuze, Kaufmann, Bataille, Morgan, Lambrinidis, Laios și Doicu, în ceea ce privește conceptele nietzscheene legate de patrie, individualism, prietenie, imaginar, umbră și voința de putere.
