Lumina care arde, așa cum este surprinsă în prima ediție și așa cum este reformulată tehnic în a doua, are extern caracterul unui compus. Este un compus și nu o compunere organică și unitară, așa cum reiese din trăsăturile sale specifice: este alcătuit din poezii sau discursuri autonome, care se referă tematic la niveluri și timpuri diferite și se exprimă alternativ în două limbi.

Cu alte cuvinte, în structura sa spirituală coabitează opusele: mitul creștin și mitul antic, simbolismul și realismul, discursul poetic și cel prozaic deopotrivă. Coabitează în special lirismul și satira.

Dacă scopul său ideologic este rețeaua teoretică de legătură a operei, în constituirea componentelor sale distincte contribuie doi factori care sunt și trăsăturile distinctive ale identității sale literare. Acestea sunt metoda simbolurilor mitice și structura parateatrală a operei.