„Îmi iubesc copilul”, spune o mamă și îl sună continuu. Spune că o face din iubire. „Vreau să văd ce face, unde este”. Realitatea nu este aceasta. O face pentru că nu suportă să îi fugă copilul din brațe și să își deschidă o viață proprie.

„Și cu cine ești? Și de ce întârzii? Și cine vorbește lângă tine, cine e acea fată?” Este vorba despre suspiciune și o relație bolnavă. Aceasta nu este iubire. Iubirea înseamnă dăruire, înseamnă „Vreau să îți deschizi aripile. Vreau binele tău”. Dacă ai adevărata iubire, vrei doar binele celui pe care îl iubești. Și ce face asta pentru omul tău? Te iubește și mai mult. Nu se desprinde de tine.

De ce nu se desprinde? Pentru că tu îl lași să se desprindă. Când lași pe cineva să se despartă de tine, nu se va desprinde. Când îl tragi cu forța, devii respingător și respingătoare. Și reușești contrariul. Iubirea merge mână în mână cu libertatea. „Te iubesc și te las liber, și te las liber să faci ceea ce vrei”. Și spui tu atunci: „cu atâta iubire pe care mi-o arăți, mă faci să te vreau și mai mult. Pentru că mă respecți”.

Acest lucru face Dumnezeu. Ne respectă în fiecare moment al vieții noastre. Și ne iubește, ca lumina soarelui și ca ploaia, care cade peste tot. În fiecare zi soarele răsare pentru toată lumea, reamintind continuu de iubirea divină veșnică.

Când vezi soarele strălucind, este ca și cum ți-ar spune Hristos: „Și astăzi din nou te iubesc, indiferent ce ai fost ieri. Și astăzi îți dau o oportunitate pentru noi alegeri. Și când cade ploaia Mea, nu face distincție între buni și răi. Pe toți îi răcorește. Toate casele le udă. Toate câmpurile. Și pe al tău…”.