Asasinarea președintelui Partidului Creștin Democrat italian Aldo Moro, în mai 1978, a fost rezultatul a două acte criminale. Ceea ce susține Leonardo Sasa în această cronică, în care descrie captivitatea lui Moro în așa-numita „închisoare a poporului” și atitudinea „dură” (nejustificată și suspicioasă) a guvernului italian, care refuză să-l schimbe cu treisprezece prizonieri din Brigăzile Roșii: Moro - un politician moderat, religios - vede, din poziția sa de prizonier, cum prietenii îi întorc spatele, îl sacrifică și profită de moartea sa.

Valorile lui se prăbușesc, Vaticanul îi întoarce spatele și toți tac. Moro, de la lider politic, devine o ființă solitară și neputincioasă în fața morții. În afară de faptul care marchează transformarea definitivă a Brigăzilor Roșii într-o bandă de crime, „cazul Moro” este o tragedie umană.

Nu pentru că un om a fost executat, ci pentru că partidul său, biserica sa, țara sa au continuat indiferenți pe calea lor, la fel cum planetele se învârt indiferente în jurul propriului lor ax. De asemenea, este o tragedie socială: atât de mult sânge, atât de multe vorbe „revolutionare”, atât de multe lupte, au dus la un rezultat opus față de cel pe care, teoretic, îl căutau Brigăzile Roșii.

În ziua execuției lui Aldo Moro, în piețe fluturau steaguri ale Creștin Democrației (care a fost complice la asasinat) și mai târziu, când s-a descoperit că Partidul Creștin Democrat era o anexă a mafiei, publicul italian, în loc să se îndrepte spre stânga, s-a întors spre dreapta. Brigăzile Roșii - și o serie de alte grupuri și acte - au discreditat noțiunea și ideologia stângii: Italia s-a aflat, așa cum prezisese Moro, în fața unei abisuri.

„Îndrăgitul”, după expresia preferată a lui Pasolini, haos italian s-a dezvoltat într-un stat paralel de extremă dreapta: din fericire - pare să sugereze Sasa - din fericire, Pasolini a plecat devreme.