Rădăcinile noastre sunt istoria noastră, limba noastră, obiceiurile noastre, cultura noastră. Dacă îți negi rădăcinile, vei fi ca acel copac cu rădăcini superficiale pe care un vânt puternic îl va doborî. O persoană completă are conștiință de sine. Dacă nu știi cine ești, vei fi ca un copac mic în deșert, fără apă, fără memorie, fără un viitor în cele din urmă.
Prima generație de pontici nu a putut uita niciodată "patria". Bunica mea, până a murit la vârsta de 97 de ani, a avut întotdeauna dorința de a vedea "pământul sacru" măcar o dată, ca un alt Ulise, chiar dacă ar fi murit după aceea. Generația părinților noștri s-a născut aici, în noua patrie; aveau viziuni și obiective diferite: să prindă rădăcini, să se distingă, să supraviețuiască. Mulți dintre ei au devenit imigranți, deoarece noua patrie i-a tratat ca pe o mamă vitregă și nu ca pe o mamă. A treia generație, care a crescut cu poveștile bunicilor, poartă această patrie în celulele lor și este generația care încearcă să se întoarcă la rădăcini.
Torturați, victime ale genocidului, după marșuri ale morții, au venit și s-au stabilit pe un platou din Macedonia de Vest, în noua lor patrie, un sat care era locuit de musulmani care au plecat în timpul schimbului. Ponticii s-au stabilit în Haidarlí, majoritatea având o origine comună. Locurile de origine erau Kiov-Tepe din Epes, Altinoglu Chiflik din Sebasteia, câteva familii din Hamouri din Trebizond, Incesu din Tokat, Endirek și câteva familii din Atapazar.
Au prins rădăcini în noua lor patrie și, cu mâini de oțel și un suflet de oțel, au privit înainte, fără a uita niciodată cine erau și de unde veneau.