Religia este înțeleasă ca o revelație și realizare (interioară sau exterioară) a înclinației evaluative naturale a omului, care se îndreaptă spre divin, indiferent de modul în care este perceput acest lucru.

Această înclinație se numește religiozitate și este, așa cum se crede aproape în general, înnăscută în om. Cultul, pe de altă parte, reprezintă realizarea scopului religiei, al întâlnirii (reale sau imaginate) între subiectul credincios și obiectul credinței, la limitele însă nu atât ale referinței individuale, cât ale referinței colective a comunității de credincioși către divinul venerat.

Cultul devine o exteriorizare a credinței și evlaviei sau a experienței religioase a credinciosului și a grupului care se închină către divin, în care se oferă întreaga existență, pentru a realiza întâlnirea și comuniunea simțită cu acesta.

Corect, s-a subliniat că 'fenomenul cultului religios este una dintre cele mai importante manifestări ale autenticei experiențe religioase, prin care omul stabilește o relație personală vie cu divinul sau cu sfântul'.

[Fragment din textul introducerii]