Dorința și așteptarea inimii mele, prin abisul greșelilor și neglijențelor mele, este să mă micșorez și să mă ascund, pentru ca Biserica să rămână și să crească. Să se slăvească sfântul trup al lui Hristos, să fie scoase în evidență membrele lui binecuvântate, să se clădească umanitatea creștină, să se împlinească omul bisericesc.
Numai noblețea bisericească păstrează unicitatea noastră personală. Ceea ce rușinează Biserica, astfel încât lumea să cadă în deznădejde, este deformarea ei într-o Ideologie religioasă sau într-un stat sacru, care servește profesional clerul și care, în majoritatea sa, închide ochii în fața descoperirii continue a frumuseții mistice a lui Dumnezeu și a frumuseții misterioase a omului.
Oamenii nu vor ajunge să urască în cele din urmă pe Hristos, ci vor părăsi fără să vrea Biserica, cea care nu încetează să se îndrăgostească de Istorie și să urmărească stabilirea ei lumească. Biserica care, în absurdul Istoriei sau în puterea diabolică, nu întruchipează mărturia paradoxului sau libertatea escatologică.
Hristos, în locul religiei, a zidit Biserica Sa, misterul care este în lume, dar nu este din lume, exact o revelație paradoxală sau escatologică: este răstignit, dar nu răstignește, se ascunde în adevăr și nu în putere, mărturisește în Istorie, dar merge spre cele din urmă.
Nu stăpânește, ci slujește, nu ceartă, ci înalță, nu terorizează, ci mângâie. În inima ei se păstrează bucuria pocăinței și nu teroarea osândei.
