Prezentarea succintă a ideilor și pozițiilor lui Paschalis Kitromilidis ne conduce la o serie de constatări, dacă le comparăm cu percepțiile, mentalitățile, comportamentele, miturile și stereotipurile care au predominat în Grecia timpului de criză.

Acolo unde se susține nevoia de a reveni la rădăcinile Iluminismului, percepțiile dominante în societatea grecească s-au exprimat printr-un antioccidentalism orb, împreună cu învinovățirea tuturor responsabilităților pentru criza greacă pe seama străinilor răi.

Acolo unde Iluminismul propune necesitatea de a accepta imaturitatea noastră și de a încerca să o depășim, un vârtej de iraționalitate a măturat țara, prin retorica anti-memorandumului.

Acolo unde planul european este considerat cea mai bună oportunitate care a apărut în țara noastră, noi admirăm regimuri autoritariste, precum cel din Venezuela, și căutăm salvarea noastră economică în Rusia și China.

Acolo unde individualismul și efortul susținut sunt considerate un principiu moral, majoritatea societății grecești caută confortul în structurile de stat prin intermediul rețelelor clientelare cunoscute.

Acolo unde autocunoașterea este considerată un element esențial al personalității individului, noi ne închideam ochii și refuzam cu obstinație să înțelegem cauzele crizei și să încercăm să le tratăm.

Această analiză comparativă indică și amploarea „problemei grecești”, care este greșit abordată într-o manieră unidimensională ca fiind una economică. Problema este mult mai profundă, având în vedere că izvorăște din percepții și mentalități care se schimbă foarte greu. Este o problemă profund antropologică.