Cu anul 1769 ca reper, anul primei „distrugeri” a Moșcolului, vlahii încep cea mai bine documentată „Dispersie” a lor din Sud în Nord. Grupuri mari sau mai mici părăsesc spațiul lor metropolitan din spina dorsală a Pindului, spre orizontul Balcanilor și dincolo de acesta. Inundă teritoriile macedonene, creând noi așezări în zone montane și comunități în statele în dezvoltare. Ajung pe versanții Rodopilor, ai Hemusului de Vest și în statele Bulgariei. Își consolidează așezările în orașele Kosovo și Serbia. Trec Dunărea și Sava și întăresc comunitățile greco-ortodoxe pe teritoriile habsburgice și ale Principatelor de dincolo de Dunăre. Istorisirea și reprezentarea densei Dispersii vlahe demonstrează că însăși Grecia este „Metropola vlahilor” incontestabilă.

Cercetarea vine să demonteze multe mituri. Demonstrează că, în timpurile mai recente, vlahii nu constituiau un grup marginal de păstori tradiționali din zone montane. Deși relația lor cu creșterea animalelor își are rădăcinile în Evul Mediu, vlahii păstori nomazi reprezentau doar o parte din mozaicul lor. Începând cu începutul secolului al XVII-lea și pe măsură ce populațiile vlahe au început să devină treptat mai vizibile pe scena balcanică, se prezintă atât ca păstori tradiționali din zone montane și, prin extensie, ca războinici capabili (armatolii și hoții), cât și ca negustori urbani (meșteșugari, profesioniști și intermediari) și, prin extensie, ca purtători de acțiune economică și spirituală. Prin aceste pagini devine clar că trecutul istoric recent al vlahilor a fost cel mai important și util în definirea identității lor.