Kostas Papaiōannou este poate singurul gânditor care, cu o astfel de claritate, a realizat faptul că polarizarea dintre „înțelepciunea” grecească, integrarea omului în ordinea naturii și zbuciumul „uman - foarte uman” al ordinii istorice este constitutivă pentru natura umană. Și aceasta se va reproduce fără sfârșit, sau... până la sfârșitul istoriei.

Este vorba despre căutarea tragică a lumii înainte de începutul timpului istoric - care poate ajunge atât de departe, până la omul paleolitic pentru Raul Vaneghen - și, în același timp, căutarea unui „sfârșit” în viitor, în versiunea hegeliană sau marxistă a post-umanului.

Papaiōannou, prin inovație, înțelege tragicitatea unei dileme pe care omul nu poate să o depășească și ne obligă să ne gândim la noi combinații posibile, chiar dacă sunt efemere, temporare și eterice. Ne determină să reflectăm asupra utopiei în termeni realiști.

Nu distrugerea ordinii lumii în care ne conduce determinismul tehnologic al istoriei noastre, nici desigur imposibilitatea de a opri timpul istoric și conștiința istorică. Ci „utopia” unei istorii umane, care va fi reintegrată în ordinea naturală, în lume, care va combina „transformarea” și „liniștea”, negarea metodei instrumentale, revenirea la sentimentul cosmic al unității cu universul, cu căutarea neîncetată a adevărului.

Ne cheamă să repetăm minunile grecești antice ale depășirii naturii și acceptării simultane a acesteia, în termeni contemporani, chemându-ne totodată să depășim însăși... Grecia antică, la fel cum ne cheamă să refuzăm determinismul mecanicist al progresului. Titlul studiului său „Lumea și Istoria” ar putea constitui un program în care „și” este luat literal.

[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]