…Nepregătit, daː – nu potː îmi lipsește acea proporție necesară cu peisajul, ora, cu lucrurile și cu evenimenteleː – nu lașitate, – nepregătit în fața pragului acțiunii, complet străin în fața destinației pe care ceilalți mi-au hărăzit-o.

Cum se face ca ceilalți să ne stabilească încet destinul, să ni-l impună și noi să-l acceptăm? Cum se face ca cu câteva fire din momentele noastre să ne țese întregul timp, aspru și întunecat, aruncat ca o mantie de la cap până la picioare, acoperindu-ne întreaga față și mâinile, unde au pus un cuțit necunoscut – complet necunoscut – și să lumineze cu strălucirea lui dură un peisaj, care nu e al nostru, – îl știu: nu e al nostru.

Și cum se face ca destinul nostru să îl accepte, să se retragă și să ne privească ca pe niște străini pe noi înșine și pe destinul străin, mut, sever, resemnat, nepăsător, nici măcar cu o atitudine de noblețe sau stoicism, fără măcar a dispărea, fără să moară, să rămânem pradă unui destin străin, dar unuia singur – nu indeciși și împărțiți.

Ia uite, rămâne acolo, ca adormităː – un ochi închis și celălalt larg deschis, lăsându-ne să o vedem cum ne observă și distinge eternul nostru balans, fără aprobări sau dezaprobări.

București, Atena, Samos, Micene, iunie 1962 - iulie 1966

Fragment din poezia „Orestes”, Kedros, 1981