Titlul acestui volum -din eseul cu același nume care îl conține- nu sugerează o psihopedagogie inspirată de umanism nici o denunțare a abuzului asupra copiilor. Dimpotrivă, în concepția freudiană, bătaia în cadrul întâlnirii interumane devine un mijloc prin care curge fluxul capilar al dorinței. Bătaia iese din "paradisul" plăcerii sau din "iadul" inconștientului și devine acea acupunctură vicleană care, desfăcând ghemul fanteziilor sadomasochiste, va țese cererea de iubire între copii și părinți.

Prin urmare, nu putem decât să ne întrebăm dacă contactul fizic pe care îl presupune bătaia ar putea fi marcat într-un mod nou în concepțiile noastre pedagogice și în înțelegerea interfeței umane în general. În eseurile volumului, narcisismul, fetișismul, masochismul și alte abateri, sau perverzii cum ar spune atunci Freud -cuvinte care au intrat în limbajul culturii de masă, semnificând tipuri de comportament inofensive și deosebite-, sunt examinate cu întreaga lor încărcătură sexuală, conflictuală și, inevitabil, fatală.

„Când cineva observă atitudinea părinților iubitori față de copiii lor, trebuie să recunoască în aceasta revigorarea și reproducerea propriului lor, demult abandonat, narcisism. Semnul crucial al supraevaluării, pe care l-am apreciat deja ca pe o stigmatizare narcisică în alegerea obiectului, domină, cum este binecunoscut, această relație emoțională. Astfel, apare un compulsion de a-i acorda toate bunăvoințele copilului - ceva ce observația lucidă nu ar permite, de a acoperi și a uita toate defectele lui, lucru cu care se leagă, desigur, negarea sexualității infantile.” (Sigmund Freud)