Bizanțul sau Orașul lui Constantin (Constantinopol), „noua Romă” a imperiului estic, a devenit, încă de la începutul secolului al IV-lea, capitala imperiului bizantin sau a imperiului grecesc medieval, care avea să joace un rol dominant în evoluția istorică a popoarelor și națiunilor din bazinul mediteranean sud-estice timp de aproximativ unsprezece secole, până când, la scurt timp după mijlocul secolului al XV-lea, o altă mare putere, turcii otomani, venind din Est, au înlocuit imperiul bizantin în această regiune critică.

Pe parcursul duratei sale îndelungate, imperiul bizantin a reușit să supraviețuiască în fața nenumăratelor amenințări externe din Vest, Nord și Est și în mijlocul multelor turbulențe interne. Pe o bază paralelă, a reușit să creeze o mare cultură și civilizație autosuficientă, cu realizări uimitoare în literatură, științe și arte.

Caracteristicile fundamentale ale acestei civilizații unice nu erau doar moștenirea greacă antică și elenistică și tradiția creștină ortodoxă grecească, ci și schimbările și reformele sociale, instituționale, economice și culturale pătrunzătoare, care au provocat transformarea treptată a statului roman târziu într-un stat grecesc clar medieval.

Începerea imperiului bizantin deschide istoria elenismului medieval, în timp ce căderea sa finală coincide cu zorile elenismului modern prin secolele dificile ale stăpânirii otomane.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]