Practica psihoterapeutică este prezentată ca o relație umană profundă bazată pe acceptare și contact, condiții necesare pentru crearea unui spațiu sigur în care cineva poate exista.

„Recent m-am gândit la modul în care privim viața și oamenii, la modul în care ne înțelegem unii pe alții și la cum ne influențăm viața reciproc. Ceea ce sugerez este că cele două experiențe principale în relațiile interumane sunt senzația de similaritate și senzația de diferență. Cum putem să ne bucurăm nu doar de similaritățile noastre, ci și de diferențele noastre? Mai întâi trebuie să depășim surpriza pe care acestea ni-o provoacă. De fapt, dacă luăm în considerare modul în care suntem creați, nu ar trebui să ne surprindă aproape deloc. Observați că chiar și adânc în interiorul nostru există diferențe, pe care le trăim ca conflicte. Apoi, ca oameni de știință și umaniști buni, trebuie să facem experimentul de a ne pune în locul celuilalt ca și cum ar fi o parte din noi înșine cu care nu suntem de acord. Poate fi necesar să ne exersăm chiar și în acest sens pentru experiențe dificile precum căsătoria. Cei care pun în practică aceasta vor fi surprinși de cât de mult se deschide viața celuilalt în fața fiecăruia dintre noi. Același lucru se aplică și în practica clinică, în special cu oameni paranoici și megalomani. Întrebarea finală este: Există altceva? Pasiunea, desigur. Și siguranța. Dar acestea sunt de obicei efemere și adesea conduc la dezamăgiri. Scopul este să construim o viață sustenabilă și să o împărtășim, în special cu cei pe care îi iubim.” LESTON HAVENS. [Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]