Studiul de față analizează rolul Armatei Otomane de la înființarea Imperiului Otoman până la începutul secolului XX. Tradiția militară a triburilor turcești a fost cea mai mare moștenire pe care acestea au adus-o din stepele Mongoliei, din regiunile înconjurate de lanțul muntos Tian și lacul Aral, deplasându-se în grupuri spre vest.

Subjugând persani, arabi și bizantini, acestea s-au dezvoltat într-un imperiu puternic. Armata otomană a constituit coloana vertebrală a Statului Otoman și statul însăși a fost cel mai important factor în evoluția sa socială, economică și politică.

Otomanii, datorită puterii lor militare provenite din vitejia lor, forța armelor lor și abilitatea lor de a lupta în câmp deschis, au guvernat Europa de Est, Asia de Vest și cea mai mare parte a Maghreb-ului, având sub dominație țări cu tradiții culturale și religioase foarte diferite.

De asemenea, se analizează evoluția graduală a echipamentului militar și tacticile de luptă utilizate de otomani, începând din zilele formării Emiaratului Osman, de la momentul în care Osman Han, fiul lui Ertuğrul, a început să unească treptat beylikurile turcești din Anatolia, pe care urmașii săi le-au transformat într-un imperiu vast.

Astfel, definind timp de aproximativ șase secole evoluțiile întregului spațiu geopolitic tradițional al bazinului estic al Mediteranei, dar și al unei mari părți din Europa de Sud-Est, până la dizolvarea finală a imperiului în 1922.

Cartea Armata Otomană vine să umple un gol important în literatura greacă referitoare la evoluția entității statale turcești. Studiul structurii și organizării ramurii militare a Imperiului Otoman scoate în evidență elemente durabile, care sunt fundamentul și tradiția sistemului instituțional turcesc.

Studiul prezintă metodic și detaliat evoluția treptată a Armatei Otomane de la apărător și întruchipare a întregii ideologii naționale susținută de Imperiul Otoman la o componentă instituțională puternică a identității naționale.

[Extras din textul de pe coperta din spate a ediției]