Don Juan, „soțul recidivist”, este prezentat ca un cuceritor, niciodată ca un îndrăgostit. Poate că frumusețea este o primă trezire a dorinței, dar dorința ține de cucerire, care se desfășoară cu o strategie de luptă și se stinge odată ce victima este cucerită: „din momentul în care ai cucerit-o o dată […] toată frumusețea pasiunii s-a încheiat”.
Discursul său este plin de metafore belicoase: lupt, cuceresc, supun, dominezi, înving, zbor de la o victorie la alta, tânăra care predă armele, sunt câteva dintre expresiile pe care le folosește pentru a se identifica în cele din urmă cu Alexandru cel Mare, căutând alte lumi pentru a-și extinde cuceririle amorice.
Erika Fischer-Lichte vede în Don Juan umilirea unei întregi caste sociale. Deoarece nu mai există dispute teritoriale, terenul cuceririlor este mutat în domeniul iubirii, iar superioritatea, așa cum susține ea însăși, se exercită prin seducție.
În plus, durerea psihică pe care eroul o cauzează victimelor sale funcționează ca un afrodiziac, cu celebrele lacrimi ale soției sale, Elvira.
