Ceea ce numim seducție - o magie orbitoare care ne zguduie, sau o serie de sclipiri înșelătoare, o capcană - își face cuib în tranzacțiile noastre zilnice, dar bântuie expresiile și simptomele mentale.
Obiectivul principal al demersului analitic este de a asigura apariția și desfășurarea spontană a transferului, astfel încât acesta să poată fi procesat. Analistul nu este un seducător, ci încearcă să activeze mișcările mentale și să prevină sugestia și seducția care erau inerente hipnozei și metodei cathartice de la începuturile psihanalizei.
Cu toate acestea, pe măsură ce experiența clinică s-a acumulat, a devenit evident că condiția analitică nu este complet neutră, ci conține posibilități de seducție. Aceste aspecte pot funcționa uneori într-un mod ușor stimulant, dezvăluind și încurajând organizarea mentală, iar alteori pot dobândi dimensiuni traumatice și pot prinde în capcană analizandul, înghețându-i plasticitatea mentală. Astfel, în spatele dimensiunii seducției, se formează un echilibru fragil. Pe de o parte sunt sprijinul, procesul anti-alienare, plăcerea, procesul de simbolizare și completarea identificatorie, în timp ce pe cealaltă parte pândesc captivitatea, confuzia și anularea finală a demersului analitic.
Textele care alcătuiesc această Monografie încearcă să stabilească poziția pe care conceptul de seducție o deține în teoria și practica clinică psihanalitică. Explorează relația sa cu cadrul analitic, trauma, organizarea identității, scena primordială, precum și contribuția sa la umor, creația artistică și formarea miturilor.