Bizanțul a jucat un rol creativ în domeniul exprimării artistice și, în special, în pictură, care a avut prioritate față de sculptura monumentala în relief, deoarece aceasta din urmă era strâns legată de lumea păgână. Arta bizantină se distinge prin originalitatea sa și poate fi comparată cu arta greacă antică.

În plus, în ciuda caracterului său transcendent, continuă tradiția antropocentrică a artei grecești antice, deoarece figura umană constituie centrul de greutate în compoziția lucrării bizantine. În această carte urmărim, în primul rând, evoluția reprezentării formei umane.

Deși se crede că arta bizantină rămâne neschimbată pe parcursul îndelungat al vieții sale, constatăm că, sub influența unor anumite condiții politico-economice, formele se transformă. Alteori monumentale și liniștite, acestea dobândesc frumusețea antică, pe când urmează o tendință clasică, care își extrage modelele din tradiția greco-romană, moment în care apar așa-numitele „renașteri”, iar alteori sunt dezintegrate și expresioniste, conform unei alte tendințe dominante în arta bizantină, care se îndepărtează conștient de tradiția clasică.

Studiul se extinde și asupra temei reprezentării spațiului, care este modelat într-un mod care evidențiază caracterul bidimensional și supranatural al artei bizantine. Și manipularea luminii și a culorii, ce sunt divinizate în Bizanț, contribuie în egală măsură la redarea unei „realități” spirituale și transcendente.

Scopul final al analizei acestor elemente este de a descoperi, prin intermediul imaginilor, societatea bizantină, ideologia sa și, în general, cosmologia sa, care era în mod esențial teocentrică, dar încorpora și trăsături umaniste, care însă rămâneau superficiale și din acest motiv nu influențau esențial structurile conservatoare bizantine.