La Doamna Rozița, bătrâna fecioară, orgasmul florilor ajunge la o furtună maniacală, într-un dans frenetic de petale, care îneacă toate celelalte simboluri lingvistice. Toate fețele vorbesc limba florilor. Toate lucrurile se exprimă prin cuvinte înflorite.

Timpul care trece este mușețelul muntelui. Ochii iubitului sunt amurguri cu păpădii. Bârfelile sunt urzici. Plimbarea fără rod a fetelor de seară este un iasomie dureros. Rănirea dragostei este un garoafă crudă. Marea spumoasă este plină de nard.

Și, când soarele apune, ziua leșină în violetele apei. Și bineînțeles, în centru, se află balada tristă a trandafirului, care dimineața este aprins și roșu, care după-amiaza devine alb ca sarea mării, și care, când cade noaptea, se ofilește încet.

(Fragment din ediție, din cartea lui Alexis Solomou „Carnet Teatral”)