Este, desigur, imposibil să examinezi într-o câteva pagini această lucrare „cosmo-istorică”, așa cum o numește însăși autorul. Iulian a stârnit deja curiozitatea unui alt mare, Goethe, care scria lui Schiller pe 5 ianuarie 1798 „… Mi-ar plăcea într-o zi… să fac ceva teribil, realizând un plan al meu în jurul lui Iulian Apostatul…”.

Acel filozof împărat, perioada tumultoasă a sa, moartea sa tragică a fost firesc să fascineze un dramaturg atât de sensibil, psiholog și curajos ca Ibsen. Fără îndoială, Ibsen a cercetat sursele istorice, așa cum o dovedește și referințele. Totuși, de cele mai multe ori, scena dramatică avansează singură, separată, pe detaliile pe care i le oferă istoria.

Ibsen a respectat în totalitate oratorii bisericești și sofisti. Limbajul lor este autentic din scrierile lor. Această lucrare este ultima dramatică a lui Ibsen, având un subiect istoric. A fost prima dată prezentată în 1873. Mari cercetători ai lui Ibsen sunt de acord că în împăratul și Galileo, Ibsen își exprimă protestul interior în numele drepturilor individului împotriva formei stabilite a Statului, bisericii și Societății.