La apusul vieții sale, Ibsen se întoarce definitiv în patria sa, după o ședere de 25 de ani în Italia și Germania. Trecuse deja de 60 de ani, iar ultimele lucrări pe care le va scrie pe pământul natal au un caracter puternic de autoportret și de bilanț. Solness, mai ales.

Asemenea „maestrului său”, Ibsen a fost un „constructor” — al teatrului, desigur. Și el a început construind turnuri și clopote (dramele sale poetice, mai ales Peer Gynt și Brand), dar apoi s-a îndreptat către construirea „caselor pentru oameni” (dramele sale sociale realiste).

Asemenea lui Solness, Ibsen se temea de „invazia tinereții” și de înlocuirea sa de către tinerii colegi... și, în același timp, căuta în tinerete — în tinerețea feminină — aliați și reîntineritori, „bucuria vieții” care se stingea și înălțarea de care fusese lipsit.

În această relație cu tinerețea — înger salvator (care devine înger al distrugerii) — personificarea simbolică, în această lucrare, este tânăra Hilda Wangel.