În discursul curent sau în orice alt discurs, metafora este o figură banală. În cea mai comună comunicare, fără a acorda o atenție deosebită, auzim să numească un om „șarpe”, „vulpe” sau „burtos”, să le fie frică de faptul că cerul ar putea începe să arunce „picioare de scaun” sau că ar putea avea loc vreun „ambuteiaj” pe drumuri, să vorbească despre vreo femeie care și-a băgat ambele picioare ale soțului „într-o încălțăminte”, să amenințe că vor „tăia tusea” sau că vor „fulgera” un „burtos” pe fața cuiva deranjant.
Ce e atât de straniu? Ascultător sau vorbitor, fiecare dintre noi se bucură să spună sau să asculte semnificațiile familiare. Pe măsură ce nasul devine fără avertisment „proboscidă”, femeia „fregată”, copilul „sămânță”, mâna gigantică „paddle”, nemernicul „moșneagul”, și deșteptul „șmecher”, cei deprinși cu vorba de zi cu zi se simt literalmente acasă, fără a fi surprinși de faptul că, schimbând semnificații în treacăt, trece prin fața lor - și prin gura lor - o întreagă armată de lucruri ciudate: șerpi, vulpi, elefanți, vâsle, încălțări, dulapuri, măgari.
[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]
