Nu trebuie să spunem minciuni. Nu trebuie... nu trebuie. Și când spunem? Când credem că trebuie să spunem? Când simțim nevoia? Cristina avea motive să inventeze minciuni. Fata de cincisprezece ani, care se află la capătul copilăriei și pe pragul adolescenței, vrea cu minciunile să ascundă ceva ce o chinuie.

Vrea să respingă realitatea din jurul ei, vrea să uite. A găsit o modalitate... Este cea mai bună? Va crea cu minciunile ei o lume nouă, care din nou nu este cea pe care o visează. Se va găsi prinsă cu însăși ea, cu lumea, pe care vrea să o vadă diferită, așa cum vor să o vadă copiii de vârsta ei...

Ce va face? Cum va trece prin cărările care se află în fața ei? Cristina are cincisprezece ani. Toate copiii de cincisprezece ani s-au simțit cândva ca și Cristina. Au avut și ei nevoie să spună minciuni, într-o încercare de a scăpa de minciună. Dar drumul este unul în fața ei, în fața Cristinei, în fața tuturor copiilor...

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]