Clopotele acestea nu erau obișnuite. Turnate din metal rar acum mulți ani, făcute de meșteșugari rari, au fost așezate acolo sus nu doar pentru a suna în zilele de sărbătoare, ci și pentru a-și răspândi muzica ori de câte ori jucau cu vântul. Atunci doar câțiva puteau auzi această muzică, doar câteva suflete nevinovate, care nu fuseseră încă contaminate de murdăria vieții.
Așa cum era Toby Veck, bătrânul Zomby din poveștile vechi, care vorbea cu ele, se bucura și le ruga și le implora pentru toate neajunsurile și nedreptățile acestei lumi. Cu 'Clopotele', Charles Dickens încheie tetralogia poveștilor de Crăciun pe care a început-o cu 'Colindele' și a continuat-o cu 'Ghiocelul de la șemineu' și 'Omul bântuit.'
Grija sa pentru omul sărăcit și lipsit ia în 'Clopotele' forma unei visări despre viitorul său, într-o Anglie a revoluției industriale, unde Mila și Iubirea unuia pentru altul erau singurele lucruri care lipseau din produsele magice ale producției mitice.
[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]
