Unul după altul, micii dragoni sar de pe Stânca Înaltă, fac o tumbă în aer, se ridică din nou sus și aterizează iar lângă colegii lor. Unii se poticnesc la decolare, se clatină cât timp sunt în aer sau sunt nevoiți să aterizeze stângaci. Totuși, toți reușesc. Până când vine rândul lui Căruia. Micul dragon stă la marginea Stâncii Înalte și privește în jos, în gol. „Hai, Căruia!” strigă doamna Prozalinda. Și cu voce joasă îi spune Emmei: „La toate materiile se descurcă bine, dar la zbor nu reușește. Din păcate, are frică de înălțime.” Apoi se apropie de Căruia. „Ei bine? Ce faci? Se lasă seara!” Căruia amețește, îl cuprinde un fior rece. Atunci doamna Prozalinda îi dă un brânci, iar el cade speriat de pe stâncă.