Planificând Europa Restaurării la congresul de la Viena, în 1815, învingătorii lui Napoleon credeau că realizează o operă de durată. Totuși, timp de un secol, Europa nu încetează să se miște și să se transforme, să se unească și să se despartă la toate nivelurile: de la Metternich, la Napoleon al III-lea și de la Bismarck la Clemenceau, de la Sfânta Alianță la Înțelegerea Tripartită și la Societatea Națiunilor, de la 'Europa căruței' (mediteraneană și balcanică) la 'Europa locomotivei' (vestică și nordică) și a revoluției industriale, de la monarhiile autoritare la mișcările liberale, naționale, democratice și socialiste, de la autoritatea papală la știința pozitivistă și contestarea acesteia, de la romantism la realism și de la școlile naționale și tradițiile populare la avangardele cosmopolite și cultura de masă.

În timp ce aspirațiile naționaliste ('fiecare națiune, un stat') se confruntă cu planurile imperiale de unificare a continentului, afirmarea specificităților naționale corespunde conștientizării intereselor și legăturilor internaționale. Până unde se extinde această conștientizare? Nu foarte departe, dacă ne gândim la reaprinderea conflictelor între popoarele europene și la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe de altă parte, eforturile insistente de orice proveniență pentru o 'acord european' arată că, discret, în umbra pretențiilor naționale, ideea unei Europe organizate nu a încetat niciodată să se dezvolte.