Sfârșitul Primului Război Mondial pare să pecetluiască soarta Europei prin dizolvarea imperiilor despotice. În realitate, războiul introduce semințele destabilizării. Comunismul și fascismul se dezvoltă datorită crizelor economice și politice care zguduie Europa până în miezul ei, ambele revendicând succesiunea asupra democrațiilor liberale decăzute. Până la sfârșitul anilor 1930, nimic altceva decât un al Doilea Război Mondial nu pare capabil să oprească unificarea continentului sub 'noua ordine' a nazismului, unde tehnologia modernă se combină cu o întoarcere la barbarism. După 1945, conflictul dintre capitalism și socialism împarte la rândul său Europa în două blocuri dominate de puternicii învingători ai războiului, SUA și URSS. Războiul Rece, cu toate fluctuațiile sale, implică o confruntare continuă a sistemelor economice, programelor sociale, viziunilor asupra lumii și culturilor. Europa de Vest trece de la 'cei treizeci de ani de aur' ai reconstrucției, dezvoltării și prosperității — presărați, totuși, cu chestionarea radicală din '68 — la recesiunea anilor 1970, în timp ce face simultan primii pași spre unificare prin înființarea și extinderea treptată a CEE. Europa de Est, care după destalinizare oscilează între 'drumuri naționale către socialism' și doctrina 'suveranității limitate', va pierde în cele din urmă războiul economic în fața liberalismului și, după '89, va duce la prăbușirea regimurilor sale. Reînvierea ulterioară a naționalismului, pe de o parte, și convergența care a avut loc în stilul de viață și valori, pe de altă parte, readuc în prim-plan problema destinului unui continent care poate din nou să-și controleze viitorul. [Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]