Pe 6 iulie 1997, delegația greacă a sosit la Madrid pentru Summitul NATO, condusă de prim-ministrul de atunci Kostas Simitis. Purtătorul de cuvânt al guvernului, Dimitris Reppas, a asigurat că nu era programată nicio întâlnire cu președintele de atunci al Turciei, Suleyman Demirel. Cu toate acestea, întâlnirea fusese aranjată cu câteva zile înainte, cu intervenția americană, și fusese ținută secretă. Pe 8 iulie, Declarația de la Madrid a fost semnată în prezența celor doi lideri, un document pe care americanii îl "pre-gătiseră" și lucraseră pentru acest scop încă din ziua de după incidentul Imia. Prin telegramele confidențiale americane, se dezvăluie întreaga planificare, precum și întâlnirile, discuțiile și negocierile care au dus la Madrid și ce a urmat în timpul efortului persistent al americanilor de a păstra acest Acord. Un Acord care de atunci a sigilat relațiile greco-turce cu recunoașterea "intereselor legitime și vitale" ale Turciei în Marea Egee și angajamentul de a "evita acțiunile unilaterale," care a fost menținut ca evitarea exercitării drepturilor suverane. Un Acord care a pregătit terenul pentru anularea transferului S-300 către Cipru.

Incidentul Imia nu a fost suficient pentru a "gri" Marea Egee. A fost nevoie și de Acordul de la Madrid...