Cel cunoscut și familiar, cel obișnuit, care ne macină corpul și mintea, care ne ia aerul și lumina, care ne cufundă și ne îneacă, în textul lui Beckett este domesticit. Pentru că este adevărat ceea ce se spunea odinioară, și anume că în fiecare mare operă circulă o fiară - domesticită.

Obiectele, oamenii, orașele, străzile, casele, munții, marea, câmpiile, porturile, lacurile, pajiștile, pietrele, cărțile, gările, pietrele rotunde, hainele, pălăria mea și eu, hârtiile, dulapul, patul, scaunele, bicicletele, masa, animalele, câmpurile, creioanele, câinii, pisicile, păsările; toate aceste cuvinte, în locul lor și fiecare și de multe ori una peste alta, una în interiorul alteia, una lipită de alta sau în fața ei, una între alta, ni se predau noi și nepătate.

Acum putem să începem din nou să ne jucăm cu lucrurile ca atunci, copii, fără griji și tineri. Bătrânii lui Beckett, și aproape numai bătrâni întâlnești în rândurile lui, sunt prețul pe care îl plătește el însuși pentru a ne ține vii.

[Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]