În ultimele decenii, problema și conflictul privind noțiunea și conținutul a ceea ce se numește cinema „politic” s-au concentrat în jurul a două opțiuni centrale. Una considera cinematograful un educator de masă; insista asupra simplității narațiunii și asupra caracterului educativ al subiectului.

Cea de-a doua aspira la emanciparea produsului cinematografic; promova o abordare radicală a alegerilor ideologice și estetice, căutând să stabilească o relație dinamică între creator și spectator.

Ken Loach recontextualizează, astăzi, această problematică, dar a înțeles deja două dintre parametrii săi: prima opțiune conține schema unei abordări religioase, moralizatoare a realității; a doua a dus la distorsiuni și impasuri ombligo-centrice.

(. . .) [Fragment din textul prefaței]