Curentul principal în arheologia anilor '70, „arheologia procesuală”, a fost modelat conform standardelor științelor naturale. Această tendință a fost ulterior contestată de o arheologie „post-procesuală” care a preferat să urmeze perspectivele mai largi ale istoriei și antropologiei sociale, insistând că trebuie să se ia în considerare cadrul conexiunilor și semnificația comportamentului, precum și că cei care practică arheologia trebuie să recunoască utilizările ideologice ale acesteia.

Ian Hodder, personalitate centrală a noii mișcări, susține în această carte că atunci când interpretăm comportamentul societăților din trecut, trebuie să combinăm interesul pentru cadru semnificativ cu studiul atât al restricțiilor ecologice, cât și al proceselor economice și sociale. Astfel, ajunge să abordeze teoria sistemică și abordările structurale și marxiste în arheologie.

Arheologia post-procesuală este social angajată și polifonică: pentru că, dacă rămășițele materiale pot fi considerate într-un fel texte, atunci ele admit multiple și contradictorii interpretări. Hodder crede că arheologii trebuie să alinieze perspective variate dacă doresc să răspundă complexei și incertei sarcini a lor: „să traducă semnificația textelor din trecut în limbajul contemporan”. [Fragment din textul de pe coperta din spate a ediției]